Parenting înseamnă a creşte, a-ţi educa şi a-ţi îngriji copiii.

E practic un rol pe care pare atât de natural, încât nu-ţi vine să te uiţi la el sau să vorbeşti despre el. Numai că lucrurile s-au schimbat un pic în zilele noastre: atât rolul copilului, cât și rolul părintelui sunt văzute diferit.

Cu mult timp în urmă a creşte un copil însemna, pur şi simplu, a face totul pentru ca el să devină supus statului și comunității (vezi, spre exemplu, în educația spartană). Copilul trebuia să aibă în principal calități și rezistență fizică, să fie războinic, să reziste agresiunilor. Viața era văzută ca o agresiune continuă la care copilul trebuia să învețe să facă față.

Siguranța emoțională și iubirea necondiționată.

Marea majoritate a părinților pe care i-am întâlnit sunt foarte bine intenționați. Își doresc ce este bine pentru copilul lor și cu siguranța nu își doresc să facă rău copilului lor, însă mulți nu sunt conștienți de cum propriile proiecții, frici, experiențe din trecut, nevoi neîmplinite și insecurități afectează relația cu copilul. Când tu, ca părinte, încă nu ești conștient de trecutul tău, oricât de mult înțelegi și cunoști, rămâne o distanță emoțională între tine și copil. Responsabilitatea ta ca părinte începe cu munca și analiza personală a trecutului și a experiențelor tale cu părinții, bunicii, frații, surorile sau alți adulți importanți din viața ta, dar și cu momentele de reflecție pentru fiecare situație când ești reactiv față de copil, țipi, critici, te înfurii, lovești – deși știi că cel mic are nevoie de aprecierea, atenția, acceptarea și iubirea ta neconditionată. Este o muncă a ta cu tine, pentru tine, pentru el și familia ta. Siguranța lui emoțională depinde de starea ta de bine, iar soluția pentru suferința ta este compasiunea și iertarea față de tine și cei care te-au rănit în trecut.  Altfel, durerea ta din trecut te va răni și în prezent și pe tine și pe cei pe care îi iubești.

Treptat, s-a ajuns la a considera copilul o unealtă a viitorului, care să dezvolte abilităţi pe care părinții nu reușiseră să le dezvolte la e înșiși. Cu alte cuvinte, copilul trebuia să servească părinţilor.

Abia mai de curând, odată cu dezvoltarea științelor – îndeosebi a celor medicale și psihologice – s-a pus problema că, totuşi, copilul are o dezvoltare a lui, proprie, o personalitate proprie. Și încă și mai de curând a apărut parentingul!

Așa putem înțelege și explica fie disponibilitatea excesivă a părinţilor de a învăţa cum să-şi crească copiii, fie, dimpotrivă, reticenţa, dublată de ideea că „dacă s-au descurcat alţii, mă descurc şi eu”.

Responsabilitatea personală și limite în relații. 

Învățarea responsabilității începe cu propriile tale convingeri despre responsabilitate. Tu ești responsabil pentru tine, pentru ce gândești, pentru cum te simți, cum reacționezi, ce alegeri faci, cum pui limite în relația cu ceilalți, cât de multă grijă ai față de tine. Pentru a avea o identitate, copilul tău are nevoie să învețe să fie responsabil, să știe granițele lui și ale celorlalți, pentru că așa învață cine este el – diferit de ceilalți – și învață să respecte granițele celorlalți. Responsabilitatea este un proces de autocontrol, autodisciplină personală.

Studiile din neuroștiințe ne spun că un copil dobândește autocontrolul pe deplin în jurul vârstei de 24 de ani, dar până în acel moment el are nevoie să exerseze autocontrolul și responsabilitatea personală alături de părinte: să își asume ce face, fără să dea vina pe ceilalți, fără să facă pe placul celorlalți asumându-și mai mult decât vrea de fapt; să învețe în timp alături de tine ce intenții are când face ceva, cu onestitate și autenticitate; să se reducă impulsivitatea; să fie din ce în ce mai conștient de ce vrea, ce are nevoie, cum exprimă și cere acest lucru și care sunt nevoile celorlalți; să devină autonom.

Sursă: Totul despre mame

Link:https://totuldespremame.ro/tu-mama/psihologie/de-ce-avem-nevoie-de-parenting