Rolul educativ al mamei a constituit multă vreme tema privilegiată a studiilor privind dezvoltarea copilului și integrarea sa socială și relația mamă-copil a fost transformată în ”cheie” a înțelegerii procesului de umanizare și socializare a copilului. Mama devine, dacă nu al doilea Dumnezeu, măcar instrumentul prin care acesta trasează destinul copilului: întreaga sa dezvoltare intelectuală și emoțională a acestuia, reușita sa școlară, integrarea sa socială. Din prima copilărie o mare importanță o au relațiile copilului cu mama. Lipsit de îngrijirile ei, chiar dacă continuă să fie normal alimentat, copilul pierde în greutate, stagnează în creștere. Relațiile mamă-copil sunt decisive în dezvoltarea normală a ființei umane și aceste relații rămân de neînlocuit.
De ea depinde întreaga influență nedefinită, subtilă, pe care mama o are asupra copilului și prin care ea îl modelează, îl educă. Din dorința de a nu-și supăra mama, de a nu pierde dragostea ei, copilul este gata să se supună, să accepte anumite reguli de comportare. De aceea, de modul cum mama știe să folosească frânele dragostei, depinde și influența lui educativă. Relațiile mamă-copil sunt strâns legate de celelalte relații intrafamiliale. În cazul unei stări afective normale intre soți, dragostea mamei pentru copil devine, prin compensație, captativă, prelungind starea de dependență a copilului printr-o fixație exagerată. Pentru copil, mama reprezintă termenul de referință al celor dintâi raporturi pe care el le statornicește cu viața și cu lumea. Și din legătură absolut unică a copilului cu mama se vor desprinde treptat cele doua realități: pe de o parte, propria ființă, iar pe de altă parte, mama. Cu ajutorul mamei, copilul descoperă lumea din imediata lui apropiere și sub protecția ei capătă înțeles fiecare lucru, mama apare ca inițiatoare pentru viață, la început pe plan emoțional și afectiv, apoi intelectual și cultural. Această funcție inițiatoare a mamei comportă și alte aspecte: mai întâi mama este prima autoritate cu care se confruntă copilul. Pentru a păstra dragostea mamei, copilul va învăța primele reguli și obligații, își va impune renunțări și restricții, primele forme ale moralei.
În al doilea rând, relația cu mama este prima relație a copilului fiind importantă din acest punct de vedere tonalitatea acestei prime legături. Și aceasta pentru că relațiile sale viitoare, față de alte persoane vor apărea ca un ecou al acestei prime relații. Potrivit concepției lui Alfred Adler, mama este aceea căreia îi revine misiunea modelării copilului în așa fel încât acesta să nu devină robul unui egoism care mai tărziu va cauta să-i înrobească pe toți cei cu care necesarmente vine în contact social. De aceea cea dintăi îndatorire a mamei este de a sădi în conștiința copilului sentimentul comuniunii sociale, cultivându-i ideea fundamentală că trăiește într-o lume în care nu este altceva decât un om între oameni. Sunt destui copii care, neprimind de la mamele lor această idee, ignoră faptul că au semeni. Printre aceștia se numără îndeosebi orfanii și copiii ilegitimi. Copii lipsiți, de obicei, de simțul vieții sociale cresc fără a se orienta în societate. Absența simțului social îi caracterizează și pe copiii sluți, pe cei nedoriți și pe cei infirmi.
Dacă mama (părinții, în general ) nu-și îndeplinește funcția de a-i forma pe copii în perspectiva integrării sociale, atunci rolul acesteia trebuie asumat de grădinița de copii sau de școală, care are de corectat greșelile comise de familie în formarea viitorilor adulți și membri egali ai societății. Un alt rol al mamei este acela de consolidare a sentimentului siguranței pentru copil. Modul cum își va îndeplini rolul de agent securizant, de inițiator, de ghid și de model va influența întreaga personalitate a copilului. Mama este o mediatoare indispensabilă pentru viață; ea este aceea care trebuie să cultive sentimentul de comuniune, să-l călăuzească și să-l orienteze către ceilalți. Există însă puncte de trecere primejdioase, unde dezvoltarea poate eșua, ca de exemplu atunci când mama nu are un autentic spirit de cooperare, așa încât nu este de loc capabilă să dezvolte sentimentul de comuniune; sau când nu operează decât cu propriul ei copil, nu și cu alții. În acest caz își leagă atât de strâns copilul de dansa, încât compromite evoluția ulterioara a acestuia.
În perioada primilor ani de educare a copilului, ea trebuie să stimuleze interesul născând al acestuia pentru semenii săi, ferindu-i să fixeze acest interes asupra ei. Copiii răsfățați, de exemplu, nu manifestă interes decât față de mama lor sau față de persoana care îi îngrijește, excluzandu-le din sfera lor de interes pe toate celelalte persoane. În afară de aceasta, copilul trebuie pregătit în ceea ce privește posibilitatea apariției în familie a unor frățiori sau surioare.
Cele semnalate mai sus reprezintă greșeli capitale; însă există și alte faze periculoase în dezvoltarea copilului.
Pot exista situații în care mama dispare din existența copilului (deces, divorț ) provocând prăbușirea sentimentului de siguranță, închidere în sine și rupere într-o oarecare măsură a contactului cu mediul exterior.
Această carență a îngrijirii materne este generatoarea unor tulburări grave în sfera afectivității și în cea intelectuală. Specialiștii în domeniu spun că din acest punct de vedere este esențial ca până la 3 ani copilul să trăiască efectiv lângă mama sa sau, la nevoie, alături de o înlocuitoare a mamei stabilă, constantă.
Experiența de viață arată, însă că și mai tărziu despărțirea prelungită de mamă, datorită plasării în cămine sau grădinițe cu program prelungit, poate avea consecințe negative. Nu atât regimul educativ din aceste instituții, cât mai ales separarea de familie determină apariția sentimentului de frustrare afectivă, copilul simțindu-se respins și neglijat. Carența maternă provoacă tulburări grave în dezvoltarea copilului, în special în aceea ce privește formarea personalității și în sfera inițierii pentru viață concretă. Concluzia care se desprinde de aici este aceea că separarea să nu se facă prea devreme, să fie progresivă și copilul să fie desprins încet de părinți. De asemenea, separarea să nu se extindă pe toată durata zilei, pentru ca mama să se poată dedica copilului, comunicând cu el, esențială fiind calitatea relațiilor dintre mamă și copil și timpul petrecut împreună. Ca și definiție, aptitudinile parentale reprezintă componente instrumental-operaționale ale personalității părinților ce favorizează creșterea influențelor exercitate în relațiile cu copii.
Comportamentul matern ca și cel patern sunt condiționate în mare măsură de prezența aptitudinilor parentale pentru că prezența acestora conferă celor doua comportamente flexibilitate; lipsa lor dă o anumită "coloratură" comportamentului parental cu influență directă asupra profilului psihocomportamental al copilului.
În concepția Corneliei Dimitriu, se conturează o serie de profile ce evidențiază lipsa aptitudinilor parentale, profile ce influențează în mod direct personalitatea copilului.
Acest tip de comportament exagerează amestecul în toate activitățile și în legătură cu toate înclinațiile copilului; nu admite să i se ascundă ceva; acest comportament provoacă la copil o conduită esențial timidă, supusă, docilă și conformistă.
Tratează copilul de vârstă școlară ca pe un copil de vârstă mică și este anxios preocupată de a-l feri de orice dificultate și frustrare. Favorizează prin atitudinea sa apariția dezamăgirilor, a obsesiilor, a fobiilor, a stărilor anxioase și blocarea maturizării copilului.
Sursă: la-psiholog.ro
https://www.la-psiholog.ro/cabinet-individual-de-psihologie-/rolul-mamei-n-via-a-copilului